Lipsa de civilizaţie poate compromite o zi relaxantă ce se doreşte a fi o ieşire la aer liber cu prietenii. Să-ţi laşi amprenta în locurile de unde te încarci cu energie nu înseamnă să-ţi laşi resturile, să arunci pungile sau sticlele goale în iarba care ţi-a fost adăpost pentru picnic. Dacă ea îţi oferă tratamentul de-a te bucura de natură tu îi oferi tratamentul de-a nu o trata cu respect. Nu este un schimb echitabil.
Civilizaţia presupune respect pentru locurile care ne oferă frumuseţea lor, iar frumuseţea noastră vine şi din modul în care ştim să ne purtăm cu natura. Să strângi mormane de gunoaie după petrecăreţii de dinainte nu este un mod de relaxare şi deconectare. Taxa de gunoaie se plăteşte inutil dacă ea nu se şi respectă şi nu i se recunoaşte scopul.
Zonele de picnic pline de gunoaie înseamnă lipsă de respect faţă de noi înşine.Din păcate, în următorii ani acestea vor fi din ce în ce mai multe, de aceea este necesar ca cei care sunt certaţi cu legea şi bunul simţ să dea dovadă de o reevaluare şi îmbunătăţire a valorilor individuale.
‘politica’
Când aud oameni criticând ‘politica’, pe politicieni… Totdeauna sunt uluit de forţă are stupiditatea inerţială a procesului istoric.
Azi, regele e gol, puterea politică nu mai are nici o putere. Consecinţele transformării omului politic într-o fantoşă care nu poate gera nimic, lipsit şi de putere militară (au dispărut războaiele), şi monetară (moneda e europeană), şi industrială (totul a fost privatizat), rămas un simbol de ceremonial şi o ţintă facilă a doxei, n-o să întârzie. Mai întâi, nu va mai dori nimeni să fie om politic, în afara derbedeilor şi oportuniştilor, lucru care va conduce la o cădere dramatică de nivel şi la promiscuitate publică. Dar asta (‘berlusconizarea’, apud Zizek) încă nu e cea mai gravă consecinţă. Mai apoi, îţi va disimula evidenţa că adevărata putere publică aparţine azi zonelor private, companiilor, reţelelor multinaţionale, cu sute de acţionari anonimi şi sedii nicăieri, care hotărăsc din ce în ce mai mult, din afara procesului democratic, soarta colectivelor. Politicul nu mai reglează nici 20% din puterea publică de azi; probabil, în realitate, nici 10% (armata, cu nişte graniţe pe care nu le atacă nimeni; serviciile secrete, într-o lume a informaţiei incontrolabile; ceremoniile simbolice). Am renunţat, alături de câţiva prieteni, să urmez procesul democratic de cel puţin zece ani încoace, dar mă uit de fiecare dată cu mirare la oamenii care marşează electoral, întrebându-mă uneori ce li s-a întâmplat. Inerţial, ei au încă impresia că aleg, ceea ce e admirabil. Problema care se pune electoral pentru noi, astăzi, e cea a unui tată care trebuie să aleagă pentru fiica lui un ginere impotent de stânga, un ginere impotent de dreapta sau un ginere impotent de centru. Nici o ‘alegere’ nu mai există în realitate, de cel puţin un deceniu, în Europa, nici un control autentic al realităţii, procesul electoral e o respiraţie inerţială de muribund, am căzut de destulă vreme în mâna capitalului. Dar nici asta n-ar fi consecinţa cea mai gravă. Simte oricine că ne aflăm la o răscruce. Ne aşteaptă fie o întoarcere la o cerere de putere autoritară, fie o demobilizare a colectivului către o fugă spre individual, spre celule de supravieţuire în afara colectivităţii. Autoritarism sau insularizare, va suna probabil alternativa noastră. Înclin, considerând totul, spre al doilea termen, dar asta n-are nici o importanţă; cred că vor învinge structurile de refugiu şi individualizarea lumii ca referent existenţial. N-o să treacă mult şi ne vom pune marile întrebări ontologice: ‘Ce e realitatea?’ etc. – Dar să critici în timpul ăsta ‘politica’…, tot ce e mai slab, mai palid, mai lipsit evident de putere în lumea de azi… O carte pe tema asta – pentru cine s-ar amuza s-o scrie -, intitulată inevitabil ‘Moartea politicii’, ar fi un proces-verbal care n-ar depăşi nicicum, cu toate eforturile oneste, cincizeci de pagini.
Azi, regele e gol, puterea politică nu mai are nici o putere. Consecinţele transformării omului politic într-o fantoşă care nu poate gera nimic, lipsit şi de putere militară (au dispărut războaiele), şi monetară (moneda e europeană), şi industrială (totul a fost privatizat), rămas un simbol de ceremonial şi o ţintă facilă a doxei, n-o să întârzie. Mai întâi, nu va mai dori nimeni să fie om politic, în afara derbedeilor şi oportuniştilor, lucru care va conduce la o cădere dramatică de nivel şi la promiscuitate publică. Dar asta (‘berlusconizarea’, apud Zizek) încă nu e cea mai gravă consecinţă. Mai apoi, îţi va disimula evidenţa că adevărata putere publică aparţine azi zonelor private, companiilor, reţelelor multinaţionale, cu sute de acţionari anonimi şi sedii nicăieri, care hotărăsc din ce în ce mai mult, din afara procesului democratic, soarta colectivelor. Politicul nu mai reglează nici 20% din puterea publică de azi; probabil, în realitate, nici 10% (armata, cu nişte graniţe pe care nu le atacă nimeni; serviciile secrete, într-o lume a informaţiei incontrolabile; ceremoniile simbolice). Am renunţat, alături de câţiva prieteni, să urmez procesul democratic de cel puţin zece ani încoace, dar mă uit de fiecare dată cu mirare la oamenii care marşează electoral, întrebându-mă uneori ce li s-a întâmplat. Inerţial, ei au încă impresia că aleg, ceea ce e admirabil. Problema care se pune electoral pentru noi, astăzi, e cea a unui tată care trebuie să aleagă pentru fiica lui un ginere impotent de stânga, un ginere impotent de dreapta sau un ginere impotent de centru. Nici o ‘alegere’ nu mai există în realitate, de cel puţin un deceniu, în Europa, nici un control autentic al realităţii, procesul electoral e o respiraţie inerţială de muribund, am căzut de destulă vreme în mâna capitalului. Dar nici asta n-ar fi consecinţa cea mai gravă. Simte oricine că ne aflăm la o răscruce. Ne aşteaptă fie o întoarcere la o cerere de putere autoritară, fie o demobilizare a colectivului către o fugă spre individual, spre celule de supravieţuire în afara colectivităţii. Autoritarism sau insularizare, va suna probabil alternativa noastră. Înclin, considerând totul, spre al doilea termen, dar asta n-are nici o importanţă; cred că vor învinge structurile de refugiu şi individualizarea lumii ca referent existenţial. N-o să treacă mult şi ne vom pune marile întrebări ontologice: ‘Ce e realitatea?’ etc. – Dar să critici în timpul ăsta ‘politica’…, tot ce e mai slab, mai palid, mai lipsit evident de putere în lumea de azi… O carte pe tema asta – pentru cine s-ar amuza s-o scrie -, intitulată inevitabil ‘Moartea politicii’, ar fi un proces-verbal care n-ar depăşi nicicum, cu toate eforturile oneste, cincizeci de pagini.
Un copil si ursitoarele lui
Cati dintre noi nu am auzit de ursitoare din cartile de povesti pe care parintii nostri obisnuiau sa ni le citeasca. Dar la drept vorbind, cati dintre noi stim de unde provin ursitoarele si care este menirea lor adevarata?
Ajunse sa fie cunoscute in folclorul romanesc drept iele, ursitoarele se crede ca ar trai intr-un frumos palat de clestar de la capatul pamantului. Acolo, cele trei vesnic tinere femei isi petrec timpul iar la 50 de zile dupa Pasti, se spune ca ielele se intalnesc noaptea si asezate intr-un cerc danseaza pana spre ridicatul zorilor. Insa locul pe care ele au dansat devine cu adevarat special pentru ca doar oamenii cu sufletul curat mai pot trece pe acolo fara sa se imbolnaveasca.
Se stie ca mitul original al ursitoarelor provine din Grecia antica insa de-a lungul timpului romanii au stiut sa il adapteze si sa creeze o frumoasa legenda in jurul ursitoarelor. Astfel, acestea au ajuns cu timpul sa fie considerate ca fiind pline de o lumina angelica cu o origine divina. Ba chiar dupa unii, ursitoarele ar sluji-o chiar pe Maica Domnului.
Ceea ce este cert insa, este faptul ca fiecare nou-nascut are un viitor in fata iar ursitoarele il pot dezvalui.
Daca insa vreti ca prezenta ursitoarelor sa fie mai mult decat un simplu mit, pe zanesiursitoare.ro puteti descoperi niste iele moderne, superbe si oricand disponibile pentru a veni la petrecerea de botez a copilului dumneavoastra. Ele va vor aduce daruri frumoase si simbolice care sa prevesteasca celui mic un viitor pe cat luminos pe atat de frumos.
Ursitoarele moderne sunt doar la un click distanta iar daca va veti uita pe site-ul lor veti descoperi cat de frumoasa poate fi o petrecere a care sunt si ele prezente.
Ajunse sa fie cunoscute in folclorul romanesc drept iele, ursitoarele se crede ca ar trai intr-un frumos palat de clestar de la capatul pamantului. Acolo, cele trei vesnic tinere femei isi petrec timpul iar la 50 de zile dupa Pasti, se spune ca ielele se intalnesc noaptea si asezate intr-un cerc danseaza pana spre ridicatul zorilor. Insa locul pe care ele au dansat devine cu adevarat special pentru ca doar oamenii cu sufletul curat mai pot trece pe acolo fara sa se imbolnaveasca.
Se stie ca mitul original al ursitoarelor provine din Grecia antica insa de-a lungul timpului romanii au stiut sa il adapteze si sa creeze o frumoasa legenda in jurul ursitoarelor. Astfel, acestea au ajuns cu timpul sa fie considerate ca fiind pline de o lumina angelica cu o origine divina. Ba chiar dupa unii, ursitoarele ar sluji-o chiar pe Maica Domnului.
Ceea ce este cert insa, este faptul ca fiecare nou-nascut are un viitor in fata iar ursitoarele il pot dezvalui.
Daca insa vreti ca prezenta ursitoarelor sa fie mai mult decat un simplu mit, pe zanesiursitoare.ro puteti descoperi niste iele moderne, superbe si oricand disponibile pentru a veni la petrecerea de botez a copilului dumneavoastra. Ele va vor aduce daruri frumoase si simbolice care sa prevesteasca celui mic un viitor pe cat luminos pe atat de frumos.
Ursitoarele moderne sunt doar la un click distanta iar daca va veti uita pe site-ul lor veti descoperi cat de frumoasa poate fi o petrecere a care sunt si ele prezente.
Disgrace (2009).
Cu timpul, pe măsură ce îmbătrâneşti adică, un an ajunge o perioadă riscată. Să spui, la sfârşitul unei vacanţe: ‘Ne revedem la anul’ devine extravagant.
Despre opera lui Coetzee s-a spus că e ‘crudă, pesimistă şi ambiguă’. Ce elogiu. Mai ales ‘ambiguă’: pentru un scriitor, e complimentul suprem. Îndată ce eşti ‘înţeles’, adio.
Kadhafi: ‘Islamul trebuie să devină religia Europei’.
Gândirea prin prelevări, extragerea de probe din real prin ‘carote’, cum fac geologii, pentru a afla natura stratului subteran. Dacă în scrisul cuiva nu văd eşantioanele de real, ştiu imediat că proza lui nu merită osteneala. Vreau să spun, esenţialul se obţine din efemer, nu din esenţial. Trebuie să vezi cum nu se întâmplă nimic, să însoţeşti încetinirea, staza, să te cutremuri de nemişcare.
Lemă: francezii vorbesc pur şi simplu prea mult.
Ce-a reţinut criticul francez din romanul lui Houellebecq: că prostituatele din Thailanda sug fără prezervativ, ‘ceea ce e un lucru bun’, şi că Picasso şi Le Corbusier sunt calomniaţi ‘odios’ în carte. Acest ins este în jurii literare.
Disgrace (2009).
Cândva, prin anii ’90, numărul bisericilor şi mănăstirilor ameninţa să-l egaleze pe cel al barurilor. E drept că de atunci am mai recuperat.
În copilărie, când priveam o biserică, mi se părea o clădire masivă cu aparenţă sumbră, unsuros-murdară, unde căldura şi oamenii, în genere insuportabili, păreau să ascundă ceva straniu şi extraordinar. Mi se întâmplă să privesc şi acum câte una, să-i decupez silueta, profilul neobişnuit (de pildă în noapte). Am mereu tipul ăsta de stupoare: cât de bizar, e goală. Niciodată o mai profundă, mai resemnată certitudine de vid decât contemplând o carcasă de templu.
Sunt conştient că distracţia e o modalitate a consolării. Spectacolul. Lumea. Nu sunt atât de multe.
Societăţile noastre sunt fundamental consolatoare, în măsura în care, prin distracţie şi consum, ne fac să uităm moartea. N-aş putea dispreţui niciodată supermarketurile, halele imense cu mărfurile lor alienante, înşirate în rafturi fără sfârşit. Sunt forma noastră modernă de templu.
Despre opera lui Coetzee s-a spus că e ‘crudă, pesimistă şi ambiguă’. Ce elogiu. Mai ales ‘ambiguă’: pentru un scriitor, e complimentul suprem. Îndată ce eşti ‘înţeles’, adio.
Kadhafi: ‘Islamul trebuie să devină religia Europei’.
Gândirea prin prelevări, extragerea de probe din real prin ‘carote’, cum fac geologii, pentru a afla natura stratului subteran. Dacă în scrisul cuiva nu văd eşantioanele de real, ştiu imediat că proza lui nu merită osteneala. Vreau să spun, esenţialul se obţine din efemer, nu din esenţial. Trebuie să vezi cum nu se întâmplă nimic, să însoţeşti încetinirea, staza, să te cutremuri de nemişcare.
Lemă: francezii vorbesc pur şi simplu prea mult.
Ce-a reţinut criticul francez din romanul lui Houellebecq: că prostituatele din Thailanda sug fără prezervativ, ‘ceea ce e un lucru bun’, şi că Picasso şi Le Corbusier sunt calomniaţi ‘odios’ în carte. Acest ins este în jurii literare.
Disgrace (2009).
Cândva, prin anii ’90, numărul bisericilor şi mănăstirilor ameninţa să-l egaleze pe cel al barurilor. E drept că de atunci am mai recuperat.
În copilărie, când priveam o biserică, mi se părea o clădire masivă cu aparenţă sumbră, unsuros-murdară, unde căldura şi oamenii, în genere insuportabili, păreau să ascundă ceva straniu şi extraordinar. Mi se întâmplă să privesc şi acum câte una, să-i decupez silueta, profilul neobişnuit (de pildă în noapte). Am mereu tipul ăsta de stupoare: cât de bizar, e goală. Niciodată o mai profundă, mai resemnată certitudine de vid decât contemplând o carcasă de templu.
Sunt conştient că distracţia e o modalitate a consolării. Spectacolul. Lumea. Nu sunt atât de multe.
Societăţile noastre sunt fundamental consolatoare, în măsura în care, prin distracţie şi consum, ne fac să uităm moartea. N-aş putea dispreţui niciodată supermarketurile, halele imense cu mărfurile lor alienante, înşirate în rafturi fără sfârşit. Sunt forma noastră modernă de templu.
Unghii, plictiseală şi titlul în stilul ăsta.(+edit)
M-am hotărât recent să-mi las unghiile să creasca (mi le rod de mică). Pentru că am ajuns la concluzia că “nu-i stă unei domnişoare să-şi roada unghiile”, sau, altfel spus, mă plictisesc îngrozitor, aşa că îmi testez voinţa. Nu am mai ros o unghie de o săptămână şi jumătate. Sunt destul de mândră de mine. Încă nu au crescut, dar nu mai sunt chiar atât de penibil de pitice. Bine, poate această hotărâre, aceasta revelaţie geniala, aceasta idee nemaipomenită i se datoreaza într-o anumită măsură ojei mele noi Sephora albastru închis, electric- că aşa-i la modă să le zici culorilor acuma. Oricum, ideea e că de mă vedeţi pe stradă, sau oriunde cu mâna în gură, daţi-mi un şut în fund. Îl merit, o să mă facă să-mi reamintesc cum îi stă unei domnişoare. Am mai avut ticuri, o sumedenie, când eram mică gen clasele 1-4 îmi mâncam părul în draci, şuviţele din faţă mi-erau mereu ude şi oricât îmi spunea, urla, ţipa, criza maică-mea, tot nu reuşeam să mă abţin. Era un fel de drog. Stau şi mă gândesc, din ce punct un tic devine o dovadă a lipsei tale de putere, în cu totul alte contexte, a lipsei de concentrare sau de control asupra propriului ego. Mă consider o persoană realistă, cred ca ştiu să mă apreciez corect de cele mai multe ori (deşi mulţi spun că mă subapreciez şi bla bla bla) şi ştiu care îmi sunt calităţile şi defectele. Ce-i al meu, îi al meu! Şi ce-i al meu e că am un control asupra propriei mele persoane, ceva de speriat. Foarte foarte foarteee rar se întâmplă să mă las dusă de val, de impulsuri de moment. Mă ştiu controla, şi îmi pot ascunde foarte bine sentimentele şi gândurile. Şi zic, atunci de ce n-am putut atâta timp să mă controlez de la a-mi roade unghiile? Pentru ca voinţă aveam, dar nu era destul de mare, poate. La un moment dat eram chiar frustrată că sunt aşa, şi nu puteam face nimic să schimb asta. Oameni cu ticuri am mai văzut, şi oameni care-şi rod unghiile şi n-au nicio treabă, nu le pasă, dar eu urât şi chiar cred că spune multe despre noi. Ne face să părem măcar, dacă nu chiar suntem, foarte vulnerabili, slabi, uşor de manipulat. Şi atunci când aparenţele tale nu înşeala, jocul tău nu mai există, doar al celorlalţi, tu rămâi doar o piesă.
Şi tot am aberat mai sus, despre o chestie de care nu-i pasă nimănui. Uit că mi-e somn atunci când aberez. Vorbeşti aiurea şi uiţi de tine. E şi mai fain când ai companie, şi eşti în viaţa reală, desigur.
Zilele astea n-am făcut mai nimic. Weekendul trecut am dat o tură până în Cluj, urmează o sesiunea de Timişoara, de care sunt destul de entuziasmată, dat fiind că-i oraşul meu preferat şi o sa o mai “ard” aiurea şi pe-acolo
Pe plan sentimental sunt la fel de goală, dar unghiile să tot crească, asta-i important acuma!
Vă las cu o melodie care îmi place şi are cuvântul NAiLS în titlu.
Şi tot am aberat mai sus, despre o chestie de care nu-i pasă nimănui. Uit că mi-e somn atunci când aberez. Vorbeşti aiurea şi uiţi de tine. E şi mai fain când ai companie, şi eşti în viaţa reală, desigur.
Zilele astea n-am făcut mai nimic. Weekendul trecut am dat o tură până în Cluj, urmează o sesiunea de Timişoara, de care sunt destul de entuziasmată, dat fiind că-i oraşul meu preferat şi o sa o mai “ard” aiurea şi pe-acolo
Pe plan sentimental sunt la fel de goală, dar unghiile să tot crească, asta-i important acuma!
Vă las cu o melodie care îmi place şi are cuvântul NAiLS în titlu.
Arhiva jocurilor
Toate jocurile online sunt concepute sa se adreseze unui anumit segment de piata, asa ca indiferet de felul de persoana care esti sunt sigura ca in mediul online vei gasi jocuri ca sa ti se potriveasca. Una dintre cela mai mari baze de date online cu informatii despre jocuri este MobyGames. Aceasta este practic o arhiva cu informatii despre toate jocurile online electronice (atat penru PC, consola sau arcade). Un lucru important este ca pe langa informatii depre jocul respectiv ca de exemplu: cine l-a creeat, caracteristici tehnice sau descrieri, acest portal le da posibilitatea user-ilor sa isi aduca propria contributie la dezvoltarea acestui site prin comentarii, review-uri si adaugiri. Acest site incearca sa pastreze o istorie a jocurilor online, si este interesant sa urmaresti evolutia acestora pe parcursul timpului, de la ultimile iesiri pe piata si a celor mai noi jocuri pana la articole documentate despre primele jocuri pentru console.
Deci daca pur si simplu doresti sa afli mai multe informatii despre un joc, sa vezi daca il poti juca pe PC-ul, laptopul sau consola ta sau sa afli care sunt parerile altor jucatori despre el, MobyGames este locul ideal unde poti sa gasesti toate aceste informatii. Iar daca jocul tau preferat nu se regaseste in lista, poti sa aduci propria ta contribuitie la scrierea istoriei prin adaugarea lui. Daca v-am facut curiosi si vreti sa aflati mai multe este suficient sa dati un click aici si veti fi autotmat redirectionati catre pagina lor.
Personal gasesc initiativa lui Jim, Brian si Rob laudabila si sper ca baza lor de date sa creasca cat mai mult.
ĂÎÂŞŢ
M-am hotărât să scriu cu diacritice de acum. Nu de alta, dar am nevoie şi la şcoală de îndemanare, şi, ca o elevă conştiincioasă ce mă aflu, deja încep să mă pregătesc, chiar de e vacanţă.
Deci, încep să scriu. Pentru ca nu ştiu ce, vă voi povesti o întâmplare FFFUUU-, ce m’a sâcâit foarte tare. Am mers cu ai mei la un local, ne’am aşezat noi frumos, am aşteptat ce am aşteptat, a venit în sfarşit ospătăreasa (ce cuvânt urât, parcă şi servitoare sună mai bine), ne-a adus şi meniuri, ne-am uitat prin ele mai puţin de un minut, după care a revenit.
Ea -V-aţi hotărât? Sau mai aşteptaţi pe cineva? (de parcă de aia ne-a trebuit mai mult de 40 de secunde să ne hotărâm)
Noi- Nu, nu mai vine nimeni. Nu, nu ne-am decis încă. Oricum, bănuiesc că doar nişte sucuri o să bem.
…după 15 (15!!!!) minute reapare…
Ea (ironic şi foarte grăbită)- V-aţi hotărât?
Eu (foarte amabilă, prea amabilă)- Da, eu aş vrea un Santal de piersici.
Ea- N-avem.
Eu- Bine, atunci un Cappy de portocale.
Ea (râzând, efectiv râzând de mine)- Deci avem Cappy de piersici, doar Santal nu avem. Înţelegi?
Eu (cred că roşie de nervi)- Am înţeles din prima, doar că nu îmi place Cappy de piersici.
Ea (pe un ton superior)- Ah. Ok, deci un Cappy de…?
Eu (încă amabilă)- PORTOCALE.
Ş-apoi să nu-ţi bagi picioarele.
Ş-apoi să mai umbli în localuri de genu.
Deci, încep să scriu. Pentru ca nu ştiu ce, vă voi povesti o întâmplare FFFUUU-, ce m’a sâcâit foarte tare. Am mers cu ai mei la un local, ne’am aşezat noi frumos, am aşteptat ce am aşteptat, a venit în sfarşit ospătăreasa (ce cuvânt urât, parcă şi servitoare sună mai bine), ne-a adus şi meniuri, ne-am uitat prin ele mai puţin de un minut, după care a revenit.
Ea -V-aţi hotărât? Sau mai aşteptaţi pe cineva? (de parcă de aia ne-a trebuit mai mult de 40 de secunde să ne hotărâm)
Noi- Nu, nu mai vine nimeni. Nu, nu ne-am decis încă. Oricum, bănuiesc că doar nişte sucuri o să bem.
…după 15 (15!!!!) minute reapare…
Ea (ironic şi foarte grăbită)- V-aţi hotărât?
Eu (foarte amabilă, prea amabilă)- Da, eu aş vrea un Santal de piersici.
Ea- N-avem.
Eu- Bine, atunci un Cappy de portocale.
Ea (râzând, efectiv râzând de mine)- Deci avem Cappy de piersici, doar Santal nu avem. Înţelegi?
Eu (cred că roşie de nervi)- Am înţeles din prima, doar că nu îmi place Cappy de piersici.
Ea (pe un ton superior)- Ah. Ok, deci un Cappy de…?
Eu (încă amabilă)- PORTOCALE.
Ş-apoi să nu-ţi bagi picioarele.
Ş-apoi să mai umbli în localuri de genu.
Subscribe to:
Posts (Atom)